Datorită omului de știință român Nicolae Paulescu, astăzi persoanele care suferă de diabet pot controla această boală gravă. Paulescu a descoperit insulina, pe care inițial a numit-o pancreină. Educația medicală și primele sale experiențe profesionale le-a obținut în Franța. A studiat la Paris, unde a obținut un doctorat în medicină și a început să practice la Notre Dame de Perpétuel Secours. După trei ani, s-a întors la București, unde a fondat catedra de fiziologie la Facultatea de Medicină, pe care a condus-o până la sfârșitul vieții. Mai multe despre viața sa, pe ibucharest.com.
O copilărie fericită
Nicolae Paulescu s-a născut în 1869 la București, într-o familie aristocrată cunoscută în comunitatea sa. Tatăl său, Constantin Paulescu, era un negustor respectat, reprezentând breasla negustorilor în Parlamentul României în 1885. Tatăl i-a insuflat un puternic simț al responsabilității, punctualității și onoarei, precum și o dragoste pentru muzica clasică, operă și balet. Aceste valori le-a dobândit în călătoriile sale prin Europa, la Viena, Paris etc. Surorile lui Nicolae, Elena și Constanța, au studiat la Conservatorul din București, pe care l-au absolvit cu succes. Deși Nicolae este mai cunoscut pentru cariera sa medicală, prietenii și familia îi apreciau interpretările vocale și cântatul la pian sau orgă, executând piese de compozitori celebri, precum Gounod, Verdi, Massenet, Berlioz sau Puccini.
În copilărie, profesorii și familia l-au caracterizat pe Nicolae drept un copil ascultător, blând, cu o predispoziție specială pentru meditație. Era apreciat pentru capacitatea sa de memorare, analiză și sinteză. Școala primară a absolvit-o cu distincție, fiind remarcat pentru pasiunea sa pentru muzică și comportamentul exemplar.
Educația aleasă
Având o origine aleasă, educația lui Nicolae s-a desfășurat sub îndrumarea unor profesori de seamă. După absolvirea liceului în 1888, a fost admis la Universitatea de Medicină din Paris, unde a avut ocazia unică de a studia cu cei mai renumiți medici ai vremii. Aici, anatomia i-a fost predată de Louis Farabeuf, histologia de Mathias Duval, iar chimia organică de Armand Gautier. Însă cea mai mare influență asupra sa a avut-o Étienne Lancereaux, profesorul său de anatomie patologică, considerat fondatorul fiziologiei moderne.
După aceasta a urmat perioada de practică medicală. În 1891, Paulescu devine extern la spitalul Hotel Dieu și continuă să colaboreze cu Lancereaux, mentorul său. Profesorul Lancereaux i-a insuflat disciplina și rigurozitatea necesare în activitatea medicală și științifică. După câțiva ani de practică, chiar Paulescu își impresionează mentorul prin cunoștințele sale. În semn de recunoștință, Lancereaux îl sprijină să obțină un post la spitalul Notre Dame de Perpétuel Secours, unde era medic-șef. În 1897, după ce Paulescu și-a obținut doctoratul, profesorul Lancereaux îl numește adjunctul său.
Întoarcerea la București
În 1900, motivat de principiile sale patriotice și religioase, dar și de dorul de casă, Nicolae Paulescu se întoarce în România, dorind să contribuie activ la reforma sistemului de educație, medicină și cercetare națională. În Franța, a fost decorat cu rangul de ofițer al Academiei Franceze și cu Ordinul Palmelor Academice. Impresionant este și faptul că, timp de 40 de ani, spitalul Notre Dame de Perpétuel Secours va oferi anual două stagii pentru studenți români recomandați personal de Paulescu. Această tradiție a continuat chiar și după moartea sa, fiind întreruptă doar în 1940, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial.
Cariera științifică a lui Nicolae Paulescu în endocrinologie a atins apogeul odată cu descoperirea insulinei. În 1916, Paulescu a identificat un compus activ antidiabetic în pancreas. Această substanță, numită de el „pancreină”, era de fapt insulina modernă. A administrat-o unui câine diabetic și a observat efectul său de normalizare a nivelului glicemiei. Însă cercetările sale au fost întrerupte de Primul Război Mondial, fiind reluate imediat după încheierea acestuia. Rezultatele cercetării au fost publicate de Paulescu în articolul „Recherche sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive”, în „Archives Internationales de Physiologie” pe 31 august 1921, stabilindu-și astfel dreptul asupra metodei de preparare a insulinei.
În 1923, Premiul Nobel pentru descoperirea insulinei a fost însă acordat lui Frederick Banting și John Macleod, care au fost primii care au administrat insulina unui pacient, un băiat pe nume Leonard Thompson, cu un rezultat comparat cu un miracol. Vestea acestei nedreptăți i-a afectat sănătatea lui Paulescu. Astăzi, în România, Nicolae Paulescu este considerat adevăratul descoperitor al insulinei.