Doctorul și microbiologul Ion Cantacuzino s-a născut pe 25 noiembrie 1863 în București. El este fondatorul școlii românești de imunologie și patologie experimentală. Cantacuzino a studiat la Paris, frecventând simultan trei facultăți: științele naturii, filosofia și medicina. A obținut o educație remarcabilă, după care s-a întors în România în 1907. Ion Cantacuzino a pus bazele sistemului de sănătate publică, utilizând modelul țărilor occidentale. Multe dintre principiile organizatorice introduse de Cantacuzino se regăsesc și astăzi în legislația românească. Despre viața și activitatea profesorului universitar și membrului Academiei Române aflați mai multe pe ibucharest.com.
Începutul carierei științifice
Tatăl său a fost jurist și a lucrat ca ministru în guvernul condus de Alexandru Ioan Cuza. Mama sa, Maria Cantacuzino, născută Mavros, a jucat un rol important în societatea bucureșteană de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Ea era fiica generalului Mavros, care, la vremea sa, a avut curajul să impună carantină pentru a opri epidemiile de ciumă și holeră. Maria, femeie de o inteligență și energie excepțională, era extrem de atașată de singurul ei fiu și a dorit să-i ofere cea mai bună educație. Ea spera că, printr-o educație impecabilă, fiul său va putea folosi la maximum calitățile excepționale pe care le avea, pe care ea le vedea în el ca mamă iubitoare.
Ion Cantacuzino și-a început studiile la Liceul Louis-le-Grand din Paris. După absolvire, și-a continuat studiile la Facultatea de Științe Naturale, împreună cu Facultatea de Medicină din Universitatea din Paris. Cariera sa a început prin muncă în câteva spitale pariziene. În 1894, Cantacuzino și-a obținut doctoratul, susținând o disertație pe tema combaterii holerei, intitulată: „Cercetări asupra modalităților de distrugere a vibrionului holeric în organism”. După terminarea studiilor, a lucrat la Institutul Pasteur din Paris ca asistent al lui Ilia Mecinikov, în domeniul mecanismelor imunitare ale organismului.
Întoarcerea în țară
În 1901, Cantacuzino s-a întors la București, unde a fost numit profesor de medicină experimentală la Facultatea de Medicină. Prin munca și descoperirile sale, el a avut un impact profund asupra unei întregi generații de cercetători români. Descoperirile sale au fost de ajutor în tratamentul unor boli grave precum holera, tifosul exantematic, tuberculoza, scarlatina și altele.
Cantacuzino a desfășurat o activitate de cercetare amplă privind vibrionul holeric și vaccinarea anticolerică, imunizarea activă împotriva dizenteriei și febrei tifoide, etiologia și patologia scarlatinei. Începând cu 1896, a publicat lucrări despre sistemele fagocitare și funcțiile lor în lumea animală, precum și despre rolul fenomenelor electrofiziologice în mecanismele imunitare. Bazându-se pe studiile sale privind vibrionul holeric, Cantacuzino a dezvoltat metoda de vaccinare anticolerică, cunoscută sub numele de „metoda Cantacuzino”. Această metodă este folosită și astăzi în țările unde apar cazuri de holeră. Tot el a introdus conceptul de imunitate de contact.
Primul Război Mondial
Datorită lui Ion Cantacuzino, România a implementat, în 1926, vaccinul BCG („Bacillus Calmette-Guérin”), conținând germeni cu virulență redusă, pentru vaccinarea profilactică a nou-născuților împotriva tuberculozei. Franța a fost prima țară care a introdus acest vaccin. Pe lângă activitatea științifică, Cantacuzino a fost un organizator de excepție al campaniilor antiepidemice. Acest talent l-a demonstrat în lupta împotriva tifosului exantematic și a holerei în timpul Primului Război Mondial. În 1928, i s-a conferit rangul de general de brigadă medical, pentru coordonarea acțiunilor împotriva acestor boli în perioada războiului.
Este bine cunoscută și activitatea sa în cel de-al Doilea Război Balcanic, când Cantacuzino a participat la apărarea armatei române și a populației civile împotriva izbucnirii epidemiei de holeră.
Din 1925, Cantacuzino a fost membru titular al Academiei Române de Științe, membru al Comitetului de Igienă al Ligii Națiunilor, al Societății de Biologie, al Societății de Patologie Exotică și al Academiei de Științe din Paris. Mai multe universități europene i-au acordat titlul de doctor honoris causa, printre care Lyon (1922), Bruxelles (1924), Montpellier (1930), Atena (1932) și Bordeaux (1934).
În 1921, Ion Cantacuzino a înființat Institutul de Seruri și Vaccinuri, care astăzi îi poartă numele. Datorită acestui institut, România a început să producă preparate profilactice împotriva bolilor care afectează grav sănătatea. În 1933, Cantacuzino a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru lucrarea sa „Contribuții la studiul imunității la nevertebrate și al imunității de contact”. Ca semn de recunoaștere, Organizația Mondială a Sănătății a amplasat un bust al lui Cantacuzino în sediul său din Geneva, alături de alte 10 personalități medicale de renume mondial.